facebook

marți, 19 septembrie 2017

Copilăria fericită

Timpurile în care noi trăim sunt în multe sensuri timpuri ale schimbărilor. Dar una din schimbările fundamentale care are loc acum în lume și care s-ar putea să ne schimbe pe noi, omenirea (nu tehnologiile, nu lumea din jur, dar anume pe noi), ține de educație și atitudinea față de copii.

Există așa o știință, psihoistoria (da, da, știu, fanii lui Asimov acum zâmbesc). Adepții ei analizează mersul istoriei dintr-o perspectivă psihologică. Astfel, ei susțin, printer altele, că tot așa cum concepțiile, modul de a fi și viața unei persoane sunt afectate de trăirile sale din copilărie și de aceea cum a fost crescut, la fel și aceea cum este o țară depinde de practicile generale a educației din țara respectivă. De aceea cum sunt crescuți oamenii dintr-un grup, depinde cum se va comporta grupul pe ansamblu.

Și aceasta are sens, nu? Oare aceea că orașul Sparta a fost o putere militară atât de unicală în istorie, nu se datorează modului unical (de crud) în care erau crescuți copii acolo? De pildă, faptului că pruncii care păreau nesănătoși erau aruncați de pe un munte, iar băieții de la șapte ani erau înrolați în sistemul lor de pregătire, agoge, unde li se dădea câte o singură haină nouă o dată pe an, nu erau niciodată hrăniți suficient (și erau încurajați să fure mâncare, dar dacă erau prinși când furau - erau pedepsiți foarte sever), și, desigur, în fiecare zi iar și iar și iar se antrenau în mânuirea armelor și lupte.

La fel cum o persoană cu o traumă psihologică în copilărie, poate avea toată viața pe urmă probleme din cauza traumei, o națiune compusă dintr-o generație de oameni cu traume în copilărie, nu va avea oare sindromul obsesiv-compulsiv la nivel de țară?

Și în altă ordine de idei, cum se vor purta persoanele care au fost educate în violență sau lipsă de atenție și afecțiune? Ce fel de decizii vor lua când vor fi la putere? Ce legi vor adopta și ce relații vor promova în societate? Și cum, la rândul lor, își vor educa proprii copii?

Acum, atitudinea față de copii de-a lungul istoriei a fost pur și simplu oribilă. Și nu, nu mă refer la bătutul cu cureaua la fund sau pus în colț. Vorbesc de chestii chair oribile. Și putem distinge câte etape a evoluței acestei oribilități.

Infanticidul - nouă ne pare ceva sălbatic, dar dacă e să luăm toată istoria omenirii, de la apariția Homo Sapiens până azi, infanticidul a încetat să fie o practică răspândită doar mai ieri... câteva secole în urmă. Chiar și azi, când aceasta este considerată a crimă oribilă și există atâtea modalități de a evita aceasta, auzim uneori știri despre bebeluși nedoriți uciși după naștere. Dar imaginați-vă acum cinci secole, când nu exista contracepție, când în casă deja mai alergau vreo 8-9 copii, și când fiecare fărâmă de mâncare era numărată și împărțită, cât de des infanticidul era văzut ca o soluție? (există descrieri a orașelor medievale din timpul cela, în care naratorii povestesc despre bebelușii aruncați sau abandonați pe străzili ca despre ceva obișnuit și normal). Doar citiți aceasta: https://en.wikipedia.org/wiki/Infanticide

Doar pe la finele evului mediu, infanticidul a fost înlocuit (în mare parte) cu abandonarea copiilor - bisericile și mănăstirile au preluat funcția de îngrijire a copiilor, și a devenit o normă ei să fie lăsați la ușa bisericii. Așa au apărut primele orfelinate.

Prin secolul XII apar primele „instrucțiuni de utilizare” referitoare la copii, primele încercări de a sistematiza viziunile timpului despre cum ei trebuie crescuți și educați. Atitudinea generală era că ei sunt niște animăluțe necontrolabile care trebuiesc învățațe, prin disciplină și bătaie, să se poarte adecvat. Dar conexiunea pe care noi o știm între părinți și copii încă nu exista. Știu că nouă ne pare că relațiile părinte-copil sunt ceva natural, la nivel de instincte, și nu se schimbă. Dar în realitate, acum câteva secole o conexiune părinte-copil cum știm noi era mai degrabă o excepție, și nu regula. Poate din cauza că iarăși, fiecare se poartă cu copiii așa cum s-au purtat cu el părinții lui și cum a văzut el acasă... și această inerție socială se schimbă foarte greu. Deseori copii (în familiile care-și puteau aceasta permite) erau dați la doică, sau la creștere și îngrijire cuiva care ar avea grijă de ei, și reveneau în familie doar când creșteau mai mari. Una din explicații a acestei distanțări este și mortalitatea foarte înaltă a copiilor (din 8-10 copii, ajungeau vii să-și facă familie unul-doi). Imaginați-vă prin ce-ar trece părinții care s-ar atașa cum o facem noi azi față de copilașii lor, pierzând 8 din 10 copii. Așa că această distanțare pare a fi un mecanism psihologic de protecție.

Ați observat că zilele când în copilărie ni se întâmpla să ne doară ceva ne rămân în amintire? Când ne-am lovit tare, când ne-am fracturat o mână - niște insulițe izolate de amintiri, chiar și din cea mai fragădă copilărie, când în rest nu prea ținem minte nimic. Păi iată, acest fenomen era cunoscut de foarte demult, și era pe deplin utilizat în scopuri didactice. Când se întâmpla ceva ce părinții vroiau ca copii lor să țină minte, imediat după eveniment părinții le trăgeau copiilor o bătaie soră cu moartea. De pildă, o execuție publică. (Aceasta în genere e temă aparte de discuții, execuțiile erau considerate foarte bune pentru educarea tinerei generații, să vadă ce se petrece dacă nu ești cuminte, la execuție venea tot orașul, toate familiile cu copilașii lor, cumpărau popcorn sau ce echivalent aveau ei atunci, și priveau cu toții decapitarea sau spânzurarea sau ce mai era acolo. Imaginați-vă azi să vă duceți copilașul de 5-6-9-11 ani la o execuție publică. Imaginați-vă să mergeți voi la una...) Și imediat după execuție, bam, bătaia, acolo pe loc, să nu uite nimic. Așa, ca copiii să țină minte ziua ceea.

Doar în secolul XVIII apare un stil cât de cât familiar nouă de creștere a copiilor - mamele își savurează maternitatea, tații încearcă să participe la creșterea copiilor. Dar, desigur, aceasta nu anulează pedepsele fizice și de alte tipuri.

Și doar începând cu mijlocul secolului XX, a apărut concepția copilului care are drepturi egale cu noi, și a părintelui care e prieten și ajutor. Și a apărut ideea de neconceput până acum, că copiii nu trebuiesc bătuți. Dar iarăși, nu în toată lumea, nu la toate popoarele, nu în toate păturile populației. La moment e doar o fărâmă micuță din toată omenirea... vorbesc de tendința generală.

Însă... e pirma dată când cresc niște generații de copii care nu au fost bătuți. Care au fost respectați ca persoane de mici, care au fost învățați să aibă propria opinie și să ceară explicații, pentru care nu e suficient argumentul „fiindcă eu am spus așa”. Îmi dau seama, pentru foarte mulți de modă veche, educați altfel, această generație poate părea prea „moale” și prea „alintată”, dar - e prima dată când crește o generație care a fost educată fără violență, și poate, poate, ea nu va dori să transmită violența mai departe?

Poate aceasta este șansa noastră să devenim mai buni? Nu în tehnologii, nu în putere de a schimba lumea, dar anume noi, ca omenire.

marți, 25 iulie 2017

Mersul pe funie

Stimați prieteni


Știu că noi toți avem probleme foarte mari și serioase cu aceea ce se face la noi (și aici nu ironizez), dar totuși, așa o întrebare.

Ce voi credeți despre capacitatea omenirii de a supraviețui armelor nucleare? Credeți ceva despre aceasta? Vă gândiți la aceasta? Preferați să nu vă gândiți la aceasta? Sau credeți că nu este deloc relevant?

Fiindcă iată mă uit eu la istoria noastră, a omenirii, și mă apucă foarte mari îndoieli. Când este vre-un război mare și sângeros (ca primul, sau al doilea mondiale), și când vezi cum el zi de zi toacă poporul tău (în primul război mondial, în medie, “burn rate”, cum numesc asta specialiștii în domeniu, era de 10,8 mii oameni pe zi, iar în al doilea, în medie, câte 11,6 mii oameni pe zi, gândiți-vă la aceste cifre), vei fi gata la orice să faci războiul să se termine cât mai repede.

În perioadele de pace, lumea devine tare gentilă și încheie o mulțime de acorduri despre limitarea utilizării unor tipuri de arme și de practici, despre atitudinea față de prizonieri și aceea că populația civilă nu trebuie să sufere. Și toate aceste acorduri țin doar până în momentul când în următorul război cineva e strâns la perete, și deja pentru el contează supraviețuirea, și nu hârtiile celea semnate pe timp de pace.

Păi iată, imaginați-vă un război mare, cu adevărat mare, în lumea contemporană. Care implică puteri nucleare și care se întinde și se întinde… și lumea moare și moare, și situația devine tot mai gravă și mai gravă pentru toți. Și undeva acolo este geamantanul cela cu un butonaș pe el, care poate opri tot asta. Și indiferent de consecințe… care e certitudinea că cineva nu va apela la el.

Și nu, pe nimeni nu va mai opri aceea ce orori produc exploziile nucleare asupra inamicului. Chiar și până la exploziile de la Hiroshima și Nagasaki, în ultimele luni ale războiului, bombardamentele distrugeau orașe întregi de pe fața pământului cu o rată de câteva orașe pe săptămână. 

Drept principal argument că armele nucleare nu vor fi utilizate e adusă doctrina distrugerii reciproce - dacă unul din cele două mari blocuri nucleare folosește armele celea contra celuilalt, imediat va urma replica nucleară.

Aici nu pot să nu-mi amintesc despre cartea “The Great Illusion” de Norman Angell, care a fost publicată în 1909. Cartea explica că un război mare nu mai este posibil fiindcă aceasta nu este convenabil nimănui. Și demonstra aceasta. Și toate statele dezvoltate erau de acord cu concluziile cărții, și ea era permanent adusă ca argument în discuțiile geopolitice. Și apoi s-a petrecut 28 iunie 1914, când a fost asasinat Franz Ferdinand, și timp de o lună, toată lumea, fără a crede aceasta, și spunând că un război mare nu este posibil, se îndrepta cu pânzele sus anume spre războiul cela mare. Țineți minte, 10,8 mii oameni pe zi.

Și chestia nu ține doar de dorințele și de rațiunea noastră colectivă. Pentru a porni așa chestii, e nevoie doar de o decizie neinspirată a unei singure persoane. Priviți, de exemplu, filmul “Dr. Strangelove”, care e exact despre aceasta - cum un om poate declanșa un război. Dar dacă până acum peste așa greșeli se putea trece, acum, având arme nucleare, ele ar putea fi fatale pentru noi toți. Și acum uitați-vă în jur, câți oameni întâmplători ajung în apropierea geamantanului cela cu butonaș.

Noi suntem niște maimuțe care au pus mâna pe un automat cu siguranța scoasă. Când el va împușca e doar o chestie de timp. Bertrand Russel spunea: Putem rezonabil presupune că un om poate merge pe o funie întinsă la înălțime timp de 10 minute fără să i se întâmple nimic, dar nu e rezonabil să presupunem că va face asta fără accidente timp de 200 de ani.

Priviți-l, spre exemplu, pe Robert Oppenheimer, povestind despre reacțiile colegilor lui fizicieni, când au reușit prima testare nucleară, și când unii dintre ei, inclusiv el, au înțeles și urmările creării noii arme:



De ce eu spun tot aceasta? Unica noastră soluție e să nu admitem vre-un nou mare război. Și tot sistemul de relații internaționale din 45 încoace, cu toate neajunsurile sale, era făcut așa ca să preîntâmpine războaiele mari. Fiindcă atunci lumea era speriată de ce-a fost, și înțelegea foarte bine ce poate urma (și la bunica mea, de pe mama, și la bunelul meu, de pe tata, la masă primul toast totdeauna era “pentru pace”, fiindcă ei știau cum e când nu e pace).

Iar acum noi am uitat aceasta, și apare tot mai multă lume care se gândește că un război sănătos e mai bun decât o pace rea, și există unele scopuri care scuză orice mijloace, și așa mai departe.

Pentru mine, aceasta e înfricoșător. Automatul e încărcat, siguranța scoasă, iar noi, maimuțelele, continuăm să ne jucăm cu el.

O să termin notița cu un mesaj adresat generațiilor viitoare de către un supraviețuitor al bombardamentului Dresdei, care a văzut cu ochii lui ce pot face oamenii unii altora:




marți, 20 iunie 2017

Despre postări virale

Foarte mulți blogeri începători se întreabă cum să scrie cu adevărat viral. Așa, că să faci o postare și ea să fie sharuită de toată lumea, și discutată, și să aducă multe vizualizări și la postările viitoare.

Voi explica secretele pe exemplul unei dintre primele postări cu adevărat virale.

Postarea se numește "Cele 95 de teze". Autorul lor este Martin Luther (nu, nu King). El le-a publicat direct pe wall-ul (le-a bătut pe ușa) Bisericii tuturor sfinților din Wittenberg pe 31 octombrie 1517.

Care sunt concluziile care trebuiesc trase din exemplul lui Luther?
1. Scrieți despre chestii și probleme pe care le cunosc și le resimt toți (la el - problemele bisericii catolice din timpul cela și vânzarea contra bani a eliberării de păcate).
2. Scrieți idei proprii, nu faceți copy/paste din alte surse.
3. Scrieți ceva ce înțelegeți și vă preocupă. Scrieți aceea în ce credeți cu adevărat (Luther era teolog și îl durea mult situația bisericii).
4. Propuneți soluții.
5. Nu contează atât de mult hostingul, domeniul său designul (mai ales dacă vă așteptați la multe preluări), toate acestea sunt secundare față de conținut. Luther în genere s-a folosit de o tablă de anunțuri de pe un hosting public.
6. Mențineți ideile simple, scrieți clar și scurt - din cele 95 de teze, doar teza 82 era din două propoziții, restul - câte una.
7. Încercați să vă asigurați că postarea va fi preluată de cel puțin una-două surse care o vor difuza mai departe - Luther a trimis textul tezelor episcopului de Mainz, versiune care a fost sharuită în câteva sute de copii.
8. Asigurați-vă că aveți resurse și acoperire suficiente ca să faceți față unui eventual atac DDOS sau a unei invazii a trollilor-oponenți. Luther s-a putut ascunde inițial de furia bisericii în castelul Wartburg, sub protecția principelui Frederic III, dacă nu era aceasta, ar fi fost ars pe rug.
9. Fiți gata să răspundeți la comentariile la prima publicație (pentru a clarifica poziția, a arăta temeinicia ei și a menține interesul cititorilor) și să publicați materiale conexe (pentru a extinde ariile de interes) - tezele au fost urmate de disputele teologice cu Titzel, curia papală și alți teologi, și de traducerea în limba vernaculară a Bibliei (asta doar în prima etapă).
10. Nu este posibil toată lumea să vă iubească. Mai mult decât atât, cu cât mai importantă și semnificativă va fi postarea, cu atât mai mulți oponenți și dușmani veți capătă. Fiți gata pentru critică (îndreptățită și mai puțin) și pentru atacuri la persoană. Luați aceea ce e constructiv din critică, restul ignorați sau răspundeți, după caz.
11. Dacă postarea voastră va deveni cu adevărat virală, și a fost tirajată suficient de mult, pregătiți-vă pentru aceea că ea va deveni un mem și o referință culturală (mem nu în sens de desen hazliu pe internet, ci în sensul introdus de Dawkins în 1976). Iar aceasta înseamnă că veți pierde în mare măsură controlul și influența asupra ei, ea va căpăta diverse interpretări și continuări, uneori neașteptate pentru voi. Nu ezitați să vă disimilați de acelea care nu vă reprezintă sau schimbă ideea inițială (cum a făcut-o Luther cu anabaptiștii, de exemplu).

Vedeți, rețeta unei postări virale e foarte simplă. Urmând-o, Luther a devenit cu adevărat viral. După ce el a postat articolul său pe wall (bine, pe ușă), în ultima zi a lui octombrie 1517, în câteva săptămâni tezele erau publicate în câteva sute de exemplare în toată Germania. Datorită unei invenții recente (tiparnița, 1440), multiplicarea și distribuirea erau destul de simple. Din punctul de vedere al Bisericii Catolice, răspândirea ideilor lui Luther chiar era virală… o infecție, un virus care se împrăștia prin tot nordul Europei, sărind de la un oraș la altul. Azi denominațiilor protestante, care au apărut datorită ideilor lui Luther, le aparțin cca. 900 milioane de oameni (37% din toți creștinii). Evident că o postare atât de importantă a stârnit multe dispute, și chiar un “Holy war” între adepții și oponenții săi. A, stați că aici Holy war trebuie scris fără ghilimele… chiar au fost războaie religioase.

Succese cu postările voastre. Scrieți-le așa ca să nu mai fie loc de interpretări și replici… cum s-ar spune, “nail it”…


luni, 5 iunie 2017

Călătoria în Suedia

30 mai, ora 22:25
Stimați prieteni
Sugerați, vă rog, niște activități interesante pentru o fetiță de un an și opt luni, rămasă pe câteva zile cu tatăl ei.
Deja am făcut următoarele:

- ne-am jucat pe afară

- am luat lopățica de la un băiețel, și m-am bătut apoi cu tăticu fiindcă nu vroiam să o restitui

- am mâncat

- ne-am împroșcați cu tăticu cu mâncare

- am șters împreună cu tăticu pereții să nu afle mămica

- am dansat salsa 
- am desenat în album

- am desenat pe perete

- am șters împreună cu tăticu pereții să nu afle mămica

- l-am adormit pe Puh.

Ce alte idei mai sunt, care nu ar presupune apoi ștersul pereților?




31 mai, ora 7:55
Împreună cu tăticu am decis că pentru binele tuturor e ca nimeni niciodată să nu afle despre incidentul cu cutia cu zahăr, petrecut la 31 mai 2017. Nimeni nu va ști nimic de el... mai ales mămica...
Nu insistați, oricum nu povestim.




31 mai, ora 14:59
Master-class de la Ilinca pe temele "Cum se conduce o negociere dură" și "Despre noțiunea de deal-breaker".
Eu îi propun seara să mergem la culcare.
Ea mă întreabă rezonabil: "Sisea?"
Eu încep să spun nuștiu-ce îndreptățiri despre aceea că sisea a zburat cu avionul și că sisea s-a terminat.
 Ea întoarce capul într-o parte de la mine, spunând: "Nu-nu-nu".
Negocierile au eșuat.




31 mai, ora 22:02
După încă câteva incidente, azi la adunarea generală a celor prezenți, cei prezenți (Ilinca și Tăticu) au decis: "Dă-i încolo de pereți. Nu ne putem ține numai de ștersul lor, pierdem toată distracția. Îi ștergem la urmă, o dată, să nu afle nimic Mămica."
Iuhaaaaa…




1 iunie, ora 7:42
Dormitul în tandem (Ilinca și Tăticu) e un proces complex, compus din mai multe etape interconectate, după cum urmează:
1. Și Ilinca, și Tata sunt treji. Tata încearcă să o adoarmă pe Ilinca.
2. Ilinca adoarme. Tata încearcă să adoarmă și el.
3. Tata adoarme și imediat începe să sforăie.

4. Ilinca se trezește de la sforăit și îl trezește și pe Tata, prin diverse metode.
Apoi procesul este reluat de la început.




1 iunie, ora 17:19
Ura! Ura! Ura!
Azi am decis cu Tăticu că vom lua un cățeluș acasă. M-am bucurat foarte mult. L-am întrebat "Mama?", dar el mi-a spus că așa decizii poate lua și singur și nu este nevoie să ceară la fiecare pas permisiunea mamei.
Eu îl iubesc pe Tăticu foarte-foarte tare, poate numai pe cățeluș mai tare ca pe el.
Update:

Mămica a citit postarea mea și l-a sunat pe Tăticu pe FaceTime. I-a spus multe cuvinte care pentru mine erau prea so-fis-ti-ca-te și ne-in-te-li-gi-bi-le. Tata spunea că asta eu am insistat (bine, Tată, lasă că mă mai ei tu fără scutec în brațe). Mama m-a întrebat pe mine: "Ilinca, cu cine vrei noi cu tine să trăim mai departe: cu Tăticu sau cu Cuciu?"

Întrebarea era dificilă, m-am gândit mult înainte să răspund. Dar până la urmă l-am ales pe Tăticu, fiindcă el mă poartă pe umeri, poate să facă ca Booba și mă ține cu o mână în brațe cât cu cealaltă se rade.

Tăticu a părut tare ușurat și bucuros că l-am ales pe el. După ce a închis telefonul, mi-a promis că îmi ia o ciocolată mare-mare.
Update 2:
Mămica a citit despre ciocolată și l-a mai sunat o dată pe Tăticu. Promitea să-i bage nuștiu-unde ciocolata ceea și spunea că ea conține mult zahăr.
Dacă conține zahăr, nu vreau. După incidentul de pe 31 mai 2017 cu cutia de zahăr (despre care noi cu tăticu ne-am promis să nu povestim nimănui nuciodată, și vom ține această promisiune, nu mai insistați atâta), m-am învățat să fiu foarte atentă cu această substanță perfidă.
După ce a închis telefonul, Tăticu a spus că ciocolata se anulează, dar o să-mi facă seara cușcuș cu legume. Să mănânce el singur terciurile celea nesărate…




1 iunie, ora 22:07
Noi cu Ilinca am avut azi o călătorie epică, ca în "Stăpânul inelelor". Doar că nu în sensul cela de "epic" la care v-ați gândit voi.
Țineți minte, în prima parte e enormei trilogii, hobiții înfruntă primejdii, trec obstacole, își riscă viețile, și ne mențin în suspans tot drumul. Iar când volumul întâi se termină, noi ne dăm seama că în tot acest timp, ei doar au traversat pământurile hobiților (cele mai sigure, probabil, din Lumea de mijloc), o pădure, niștie dealuri și un râu. Pe hartă, probabil, doar a zecea parte din tot drumul ce urmează a fi parcurs.
Păi iată, și noi ca hobiții. Ne-am pornit la grădina botanică, dar peste două ore de peripeții, descoperiri și eforturi, noi eram la 500 metri de casă. Nu exagerez, 500 metri.
(Deși, mai era o asemănare cu marea trilogie. Țineți minte când Frodo ajunsese la destinație și nu se putea încumeta să arunce, totuși, inelul? Așa și noi, ne atașasem foarte tare de bețișorul cela găsit la Grădina botanică, și nu vroiam să-l aruncăm. A fost nevoie de minciuni, șantaj și mită din partea mea, ca să scăpăm de el lângă casă.)




2 iunie, ora 17:14
Azi seara vine Mămica
Și ce credeți că noi cu Tăticu facem acum, în loc să ne distrăm și să ne bucurăm? Foarte corect, ștergem pereții, pentru ca ea să nu afle nimic.
În loc să ne jucăm în curte și să ne dăm la tobogan, înlăturăm de pe pereți urmele de creioane, carioci, acuarelă, guaș, plastilină, mere, pere, cireșe, avocado, dovlecel copt, morcov fiert, terci de ovăz, terci de porumb (numit de Tăticu vulgar, mămăligă), terci de grâu mărunțit (numit de Tăticu când cușcuș, când bulgur, deși cred că nici el nu știe care-i diferența între ele, eu sigur nu am observat-o), supa cu chifteluțe de iepure, iaurt “Micuțul Bio” și omletă cu bacon (ultima chiar nu știu de unde s-a luat acolo, asta sigur nu eu… dar în sfârșit devine clar de ce Tăticu nopțile, când credea că eu dorm, se închidea la bucătărie și de acolo se auzea clefăit zgomotos).
Păi iată, ce vroiam să spun. Dacă am fi șters tot asta deodată când apărea, ar fi fost ușor, și repede, și fiind proaspăt, nu ne lua atâta timp. Iar acum suntem nevoiți să pierdem o seară întreagă cu aceasta. Și asta tot Tăticu, cu propunerea lui de optimizare a procesului de menținere a ordinii, pe care a pus-o la vot acum 2 zile.
Cred că și Tăticu înțelege foarte bine greșeala lui. Tot încearcă să se îndreptățească, spunând că a făcut asta special pentru a-mi demonstra pe exemplul nostru marile neajunsuri a democrației populiste (când conducătorii iresponsabili propun niște chestii care nu sunt bune în sine, dar care prind bine la votanți). Cică, dacă să propui oamenilor la referendum să aleagă: să facă curat oleacă acum sau mult pe urmă, sau să plătească acum sau mai mult, pe urmă, totdeauna va fi votată opțiunea “pe urmă”.
Eu mă prefac că îl cred că a făcut asta în scopuri didactice, dar nu fiindcă-i era lene și lui să șteargă permanent pereții.
În fine. Asta nu mai contează. AZI SEARA VINE MĂMICA!




2 iunie, ora 20:31
Tăticu spera că nu se mai petrece nimic până ajunge Mămica. LOL
Și-a făcut el pe gril o plăcintă din lavaș cu cașcaval. Și mi-a dat să o gust. Și mie mi-a plăcut.
Să vedeți cum se lungea și se întrista fața lui pe măsură ce eu ceream noi și noi bucățele din plăcinta lui... Tot zicea: "Tăticu a făcut așa un terci gustos..." Terciul cela să-l mănânci singur, pe urmă nu-l vei mai propune altora.
Mai pe scurt, i-am mâncat toată plăcinta, poate a reușit să ia una-două guri din ea, și atât.
Noi cu el ne distrăm de minune…