facebook

marți, 20 noiembrie 2012

A murit Boris Strugatskii

„Lupoaica își învață puii: „Mușcați ca și mine”, și aceasta este suficient, iepuroaica își învață puii: „Fugiți ca și mine”, și aceasta tot este suficient, însă omul doar își învață copilul: „Gândește ca și mine”, iar aceasta deja este o crimă.”

Lebedele urâte

Fratii Strugatkii

Cândva am mai scris despre aceea, cât de dificil e să faci recenzii la cărți care au participat la formarea personalității tale. Adică, fiecare carte citită, cât de nesemnificativă n-ar fi ea, lasă în noi câte o cărămizică. Unele, însă, devin fundament ce dă formă la tot ce e deasupra.
Opera fraților Strugațkii a avut și are asupra mea personal o influență enormă (de rând cu, spre exemplu, Dostoevskii sau Vonnegut), și poate anume din această cauză mi-a luat atâta timp să mă apuc să scriu acest articol.
Îmi este greu să aleg o carte anume despre care să povestesc - majoritatea sunt bune sau foarte bune, din operele lor mari doar două-trei sunt slabe, restul fiind fiecare demnă de o recenzie aparte. Oricum, trebuie de început cu ceva...
Pentru cine nu cunoaște - frații Arcadie și Boris s-au născut în prima jumătate a secolului XX în URSS. Arcadie a fost traducător din limbile japoneză și engleză și a trăit mai mult la Moscova. Boris era astronom și practic toată viața a locuit în Leningrad (actualul Sanct Petersburg). Corespondau foarte mult (atunci e-mail nu era încă), iar o dată - de două ori pe an se întâlneau să discute ideile de cărți sau să scrie.
Începutul carierei literare este anecdotic - le plăcea mult SF-ul și le păsa de calitatea textelor ce apăreau (care pe atunci în URSS, cu excepția a unu - doi scriitori, era jalnică). Într-o zi, soția lui Arcadie, obosită să audă atâta critică, le-a sus - dacă sunteți așa deștepți, luați și scrieți mai bine. Ei au spus că ar putea să o facă, și a fost încheiat și un pariu istoric pe această temă. Pariu, datorită căruia au apărut autorii frații Strugațkii.
Primele lor cărți, naive și romantice, se refereau la viitorul fericit în care urma să trăim. Era scurta perioadă de "încălzire" de pe timpul lui Hrușciov, și viitorul chiar părea optimist. Așa, a apărut lumea "amiezii", numită după cartea "Amiaza. Secolul XXII" (sau "Miez de zi..."). O carte în care ei au încercat să arate un viitor în care, după spusele lor, ar fi dorit chiar ei să trăiască (spre deosebire de descrierile abstracte și nerealiste ale comunismului viitor al altor autori din acea perioadă).
Și lor chiar le-a reușit aceasta. "Amiaza..." a devenit o carte manifest pentru inteligențimea anilor 60, așa ei vedeau viitorul și așa ei doreau să devină.
Frații Strugațkii au exploatat mult această lume descrisă de ei atât de detaliat - 12 din lucrările lor mari sunt plasate în decorurile ei, având fon, iar uneori - și personaje comune.
Oricum, timpurile se schimbau, după Hrușciov a venit Brejnev, și a început ceea ce mai târziu a fost numit perioada de "stagnare". Normal că în opera lor aceasta nu putea să nu se manifeste. Se schimbă câte puțin atmosfera cărților, se schimbă tematica, se schimbă atitudinea.
Sunt câteva teme de bază care trec prin toată opera lor. Prima este tema educației. Totdeauna i-a preocupat - cum noi, oamenii, vom putea deveni mai buni dacă de educația noastră se ocupă neprofesioniști (părinții noștri), care ne învață să fim așa cum sunt ei. Uneori rezultatul este bun, de regulă, însă, este obișnuit. Tot așa cum transmitem laolaltă și gene bune, și gene rele copiilor, tot așa le transmitem tot bagajul nostru de concepții, valori, opinii, obiceiuri de viață și prejudecăți. Nu cred că într-o familie de hoți copilul este învățat să respecte a opta poruncă. Sau în una de funcționari corupți - să lucreze pentru binele țării.
Anume această problemă - cum ar putea oamenii rupe lanțul generațiilor și să devină mai buni deodată, într-o generație - două, și nu evolutiv - ocupă rol principal sau foarte important în mai multe din cărțile lor. Astfel viitorul frumos din lumea lor începe anume cu reforma sistemului educațional - de micuți copiii erau crescuți în grupuri mici (câte patru) de educatori și învățători profesioniști, care-și dedicau acestui lucru tot timpul lor. Acesta e doar unul din exemplele de “soluții” propuse de ei. Despre educație ei scriu în “Amiaza. Secolul XXII”, “Lucrurile periculoase ale secolului”, “Lebedele urâte” și în ultimul lor roman, “Împovărați de rău, sau patruzeci de ani mai târziu”.
O altă temă care îi preocupă - deciziile personale pe care le iau oamenii în fața unor forțe ce îi depășesc. În special aspectul etic și moral al acestor decizii. Cum trebuie să ne purtăm când rămânem singuri în fața unor decizii care contravin opiniei și principiilor noastre, dar care ne sunt cerute de legi, de sistem, de forțe naturale sau supraumane? Tema este cu atât mai vie și datorită faptului că pe la finele anilor 60 frații Strugațkii încetează să mai fie agreați de sistem și nimeresc în categoria de scriitori care “nu sunt recomandați spre publicare”. Interdicții din partea cenzorilor, cereri aberante din partea redactorilor, invitații la KGB - timp de aproape 10 ani nu a fost tipărită nici o carte nouă a lor. Această presiune permanentă căreia au fost supuși face mai autentică și mai valoroasă opera lor.
Despre dilemele etice ei au scris mult: în “Curcubeul depărtat”, în “Tentativa de evadare”, “Melcul pe pantă”, “A doua invazie a marțienilor”, “Hotelul “La alpinistul decedat”, “Un picnic la margine de drum”, “Insula locuită”, “Orașul condamnat”, etc. Oricum, cel mai intens problema deciziilor morale se simte în cărțile “E greu să fii zeu” și “Cu un miliard de ani până la sfârșitul lumii”.
O a treia problemă care îi preocupă este faptul că atunci când se ajunge la interesele comunităților sau grupurilor (statelor sau speciilor, de exemplu), interesele și drepturile personale sunt marginalizate. Și, deși așa o stare de lucruri este explicabilă și îndreptățită, de la aceasta nu devine mai puțin dureroasă. Care este limita ce nu poate fi trecută, și când „obligațiile sociale” nici într-un caz nu pot fi mai presus decât obișnuita cumsecădenie umană? Această temă, a opunerii intereselor personale celor de grup, este abordată de ei în “Piciul”, “Scarabeul pe mușuroi”, “Valurile liniștesc vântul”, etc.
Desigur, e o simplificare enormă să spun că opera lor e axată doar pe trei teme. Asta eu acum povestesc doar ceea ce mă doare pe mine. În realitate, ca la orice meșteri adevărați, creația are mult mai multe fațete și laturi, pe care vă invit să le descoperiți. Limbajul folosit de ei este chiar delicios, umorul - fin și la locul lui, subiectele - captivante, iar personajele - pline de volum.

Fratii Strugatkii - continuare

Continuare. Vedeți începutul aici.

Voi încerca să povestesc despre trei cărți ale lor, doar pentru a vă crea impresie despre aceea ce ei scriu. Oricum, voi evita să dezvălui elemente esențiale din subiectul povestirilor.

Prima dintre ele este “Lebedele urâte” („Гадкие лебеди”). Denumirea cărții face aluzie la povestea lui Andersen “Rățușca cea urâtă”, doar că la un nivel superior. Povestirea a fost scrisă în 1967, fiind publicată pentru prima oară în URSS peste 20 de ani, sub o altă denumire. Căpătase o răspândire largă în formă de copii scrise de mână de pe exemplarele care așteptau prin redacții („samizdat”, exista așa un fenomen, care putea exista numai în așa tip de state ca URSS-ul).
O țară abstractă, fără careva repere geografice sau culturale (adică, acele culturale sunt prea multe și de aceasta nu permit identificarea locului acțiunii). Un renumit scriitor și cupletist este “exilat” de către autorități în orașul său natal, să nu mai creeze atâtea probleme în capitală.
Iar orașul său s-a schimbat foarte mult de pe timpurile copilăriei. Deja de mulți ani acolo ploua fără încetare, zi și noapte. Această ploaie distrugea treptat orașul. Schimbarea climei era și mai neplăcută pentru localnici fiindcă anterior regiunea fusese o zonă balneară, renumită pentru aerul său. Lângă oraș chiar construiseră și un sanatoriu, care stătea acum pustiu. Noroc de antrenorul echipei de fotbal “Frații întru rațiune”, care s-a gândit să-și antreneze echipa pentru jocuri în regiunile ploioase și a închiriat o aripă a sanatoriului, ceea ce-i mai permitea să supraviețuiască.
Lumea din oraș lega schimbarea climei de crearea lângă el a leprozoriului pentru bolnavii de lepra galbenă - o boală genetică, care devenise destul de răspândită în ultimul timp. În timpul copilăriei eroului principal, când numai apăruse leprozoriul, nu era nimic deosebit în el - o mică rezervație izolată în afara orașului, unde locuiau nefericiții bolnavi care veneau uneori în oraș, îmbrăcați în mantourile lor cu glugi menite să le ascundă fețele galbene. În prezent, însă, problema leprozoriului părea să fi căpătat o importanță deosebită - el era păzit și susținut în toate de către militari, în același timp serviciile de contraspionaj încercau să afle ce se petrece după gardul lui de sârmă ghimpată, iar administrația orașului făcea tot posibilul pentru a convinge conducerea țării să-l mute de lângă oraș.
Oricum, principala schimbare s-a petrecut cu copiii orașului. Ei îi adorau pe locuitorii leprozoriului și petreceau foarte mult timp cu ei, ei citeau și învățau foarte mult și în general, erau niște copii exemplari. Mai întâi părinții se bucurau foarte mult de această schimbare, mai apoi, însă, au început să se îngrijoreze - copiii au devenit foarte independenți, au început să ia singuri decizii și, mai grav, au început să le arate părinților neajunsurile acestora (cel mai mult deranja faptul că neajunsurile erau reale, ceea ce făcea și mai usturător acest lucru).
Eroul principal se cufundă în această mocirlă ploioasa, încercând să-și umple zilele - fosta soție și fiica de 15 ani, pe care nu le-a văzut de mult timp (fiica, desigur, foarte independentă, foarte citită și foarte critică), hotelul, unde s-a oprit și unde bea serile împreună cu medicul-șef al lerozoriului, cu un pictor - lingău de palat și cu un inspector sanitar, venit în oraș să inspecteze leprozoriul, însă căruia militarii nu-i permiteau să intre acolo. Diana, o soră medicală de la sanatoriu, de care el s-a îndrăgostit. Niște necunoscuți care încercau să răpească un bolnav din leprozoriu și tentativa (nereușită) a eroului principal de a-l salva. Copiii de la școală, care au solicitat o întâlnire cu el în calitate de scriitor renumit și apoi l-au uimit cu viziunile lor raționale și reci. Pacienții din leprozoriu care nu mai puteau să nu citească…
Însă foarte repede el începe să înțeleagă că totul nu este așa cum pare în realitate, și leprozoriul nu este leprozoriu, și bolnavii nu sunt bolnavi, și inspectorul sanitar nu este inspector sanitar… și multe altele, pe care le veți afla citind cartea. Un lucru însă este așa cum pare: copiii. Viitorul nostru. Viitorul în sens direct, viitorul care și-a întins rădăcinile în prezent, și va fi așa cum îl vom hrăni noi… va fi ceea cu ce îl vom hrăni noi. Copii care, din această cauză, din generație în generație rămân tot așa cum au fost părinții lor.
Nu povestesc mai mult nimic. Este o carte captivantă despre omenie și despre educație și despre aceea ce înseamnă să fii om bun. Și despre aceea că dacă vrem să ne dedicăm creării unui viitor fericit, trebuie să înțelegem - îl creăm nu pentru noi. Ci pentru viitor.
Citate de reținut: „Anume ceea ce este cel mai natural, cel mai puțin îi face față omului”.