facebook

duminică, 23 martie 2008

Arthur Clarke

Îmi pare rău că pun pe blog două „necrologuri” la rând, dar aşa a fost să fie („so, it goes”). Pe 19 martie 2008 a murit sir Arthur C. Clarke, un nume important pentru amatorii de SF, şi nu numai.
El era considerat unul dintre cei trei Mari scriitori de SF, împreună cu Robert Heinlein şi Isaac Asimov. Pe mine personal opera lui m-a captivat mai puţin ca a lui Heinlein sau Asimov, dar oricum consider că cavalerul Arthur Clarke are şi multe alte merite, pe lângă cărţile sale de SF.
A început să scrie în plin avânt al generaţiei de aur a SF-ului, primele povestiri apărând prin revistele amatorilor începând cu '39. Printre cele mai cunoscute povestiri de-ale sale, voi menţiona „Santinela”, „Sfârşitul copilăriei”, „Oraşul şi stelele”, „Întâlnirea cu Rama”, „Cântecele depărtatului Pământ”, „Havuzurile paradisului”, dar mai sunt şi multe altele. De două ori romanele sale au reuşit să câştige concomitent două cele mai prestigioase premii SF: Hugo (acordat de cititori) şi Nebula (acordat de un juriu de scriitori). Mie în mod deosebit îmi plac povestirile sale scurte.
Dar pe lângă lucrările literare, el mai este renumit ca un vizionar al ştiinţei şi pentru lucrările lui popularizatoare. Fiind un adept al aşa-numitului Hard Science Fiction, în care componenta ştiinţifică are o importanţă deosebită, operele sale abundă de detalii ştiinţifice a viitorului descris de el. BBC a făcut o listă a celor mai cunoscute prognoze şi previziuni ale lui, care sau împlinit şi care nu s-au împlinit. Ele sunt: ascensorul spaţial, problema anului 2000, paza spaţială contra asteroizilor, sateliţii geostaţionari, utilizarea forţelor nucleare pentru propulsie, prevenirea cutremurelor, copierea şi păstrarea informaţiei din creier şi îngheţarea oamenilor pentru resuscitare ulterioară. Dintre ele, desigur, cea mai importantă este concepţia sateliţilor geostaţionari, fără de care noi astăzi n-am putea vedea majoritatea canalelor de la televizor (ei, poate cu excepţia la Moldova 1 şi încă câteva autohtone…).
Nu voi intra în amănunte referitor la această parte, ştiinţifică, a creaţiei sale. Dar pentru exemplu, în una dintre cărţile lui popularizatoare, am întâlnit o idee, care mie mi-a părut foarte interesantă, referitor la dezvoltarea tehnologiei în domeniul transportului de persoane şi în domeniul comunicării. El susţinea (şi avea, desigur, dreptate) că factorii ce stimulează dezvoltarea acestor două domenii a ştiinţei sunt invers proporţionali, şi odată cu evoluţia unuia, dispar stimulii pentru dezvoltarea celui de-al doilea şi invers. Îmi pare o observaţie foarte perspicace.
Şi, desigur, vorbind de Clarke, nu pot trece cu vederea cea mai mare urmă pe care el a lăsat-o în cultura secolului XX. În baza povestirii „Santinela”, Arthur Clarke şi Stanley Kubrick au scris scenariul filmului „Odiseea spaţială a anului 2001”, care este o capodoperă a genului. La ieşirea sa în 1968, filmul a devenit o revelaţie în mai multe sensuri. El era excepţional de bine filmat pentru timpul său, şi nu cedează multor filme contemporane, cu tot cu efectele lor făcute la calculator. După părerea mea, el nu este egalat de alte filme ulterioare la capitolul „acurateţe ştiinţifică” – renumitele scene în vid, în care (spre marea surpriză a lui Lucas) sunetele nu se propagă. Filmul dă dovadă de acea profunzime a ideilor şi trăirilor, caracteristică filmelor lui Kubrick. Printre principalele idei care apar în film, menţionez: apariţia raţiunii umane ca urmare a implicării unor fiinţe extraterestre, conflictul om – inteligenţa artificială, evoluţia transcedentală a omenirii la un alt nivel al dezvoltării, etc. Şi, desigur, jocul extraordinar al actorilor şi atmosfera filmului, care evoluează de la un episod la altul.
Ştiu că aceasta pare a fi mai mult un omagiu adus lui Kubrick (şi trebuie să fie, ca şi orice referinţă la un film genial), însă rolul lui Clarke în succesul acestui film nu poate fi negat – ei ambii au lucrat mult timp împreună asupra adaptării povestirii lui Clarke la necesităţile cinematografului şi la exigenţele lui Kubrick. Ulterior, Clarke a rescris povestirea în baza filmului, obţinând romanul „Odiseea spaţială a anului 2001”. Romanul, de altfel, este unul reuşit.
A mai plecat un om, care reprezenta nu numai o epocă în literatură, dar şi un anumit tip de gândire – încrederea în puterea omului şi a raţiunii sale, credinţa că universul ne este deschis în faţă, ca o carte necitită încă, şi urmează doar să o răsfoim. Deja generaţia de scriitori de după ei, care trecuse de Hiroshima şi începuse să scrie în perioada războiului rece, era mult mai pesimistă în privinţa viitorului fericit. Dar poate anume datorită optimismului lor, scriitorii din generaţia de aur a SF-ului şi erau atât de iubiţi de public.
„Open the pad bay doors please, Hal…”

Un comentariu:

  1. Eu im amintesc de el din filmele documentare facute de el pe care le vedeam la TVR1 cind eram adolescent. Eram foarte fascinat de reportajele sale (si mai sunt) si ma intristat mult vestea disparitiei sale.

    RăspundețiȘtergere