facebook

marți, 18 septembrie 2012

Cum gindeste un om?


Casa ei se vedea de departe. Ochiul, obişnuit cu peisajul grămezilor pârjolite de moloz, este atras imediat de această construcţie. Ea aduce în haosul din jur o notă disonantă de ordine. De sobrietate, chiar. Se înalţă ca un simbol al sfidării. Om versus Distrugere. Deşi ştiu că a fost ridicată deja după Distrugere, deşi am ajutat chiar eu la clădirea ei, înţeleg că priveliştea trebuie să mă impresioneze.


Nu există gard. De cine să protejeze? Dacă ceea ce am auzit este corect, am mai rămas doar doisprezece. O duzină, împrăştiaţi în diferite colţuri a lumii. Mă apropii de uşă. De cât timp nu am mai fost aici? De şase ani? De şapte?


Ea e în bucătărie. Este îmbrăcată în halatul pe care îl cunosc atât de bine. Păru-i cârlionţat cade în cascade aurii pe umeri. Când mă vede, înmărmureşte. Mă văd oglindit în ochii ei verzi, ce s-au deschis larg, privindu-mă cu o imensă uimire.


Străbat în câţiva paşi distanţa ce ne desparte şi o îmbrăţişez. Îi simt corpul suplu încordându-se ca o strună întinsă. Mâinile ei mi se proptesc în piept. “Cum, mai ai tupeul să vii aici? După atâta timp? Nu! Lasă-mă’n pace. Pleacă!”


Continui să o strâng în braţe. Îi sărut cu aviditate fruntea, ochii care s-au umplut de lacrimi, obrajii şi gura. Buzele la care am visat toţi aceşti ani. Buzele, de amintirea cărora încercam să fug.


Însă acum m-am întors. Şi aceste buze îmi aparţineau.


Sub presiunea săruturilor mele împotrivirea ei se topeşte, suspinele de plâns în-cetează şi iată-ne înlănţuiţi, îmbrăţişându-ne frenetic, în pragul supremei uitări.
Mâinile ei îmi trag febril cămaşa de pe umeri. O salt pe masă, îi desfac centura de care e atârnat pistolul şi îl las să cadă jos, dezleg cordonul şi sunt orbit de albeaţa trupului ei. Un teanc de farfurii cade pe podea cu un zgomot asurzitor de veselă spartă. Suntem iarăşi împreună.


Apoi, brusc, ea îngheaţă. Corpul ei devine rigid şi străin. Privirea îi este aţintită peste umărul meu. “Fă cunoştinţă, îmi zice cu o voce lipsită de orice expresie, soţul meu.” 

Înmărmuresc. Ce fel de soţ? De unde dracul s-a mai luat?

Evitând să privească spre mine sau spre soţ, ea îşi ia într-o mână halatul, în alta arma şi iese din bucătărie. Fără a spune nimic. Apatic, mă aşez pe unul din scaune. În mica bucătărie se instaurează o linişte stânjenitoare, aproape palpabilă.


Soţul face o mişcare de parcă ar dori să o oprească. Se întoarce spre mine. Pe faţă i se citeşte o umbră de speranţă – poate eu pot să-i explic ce se petrece. Nu prea am cu ce-l ajuta. Urmărit de privirea lui, îmi aduc hainele la o ordine sumară şi îmi prind la loc pistolul. Deodată, îmi dau seama că nu ştiu ce va urma, ce TREBUIE să urmeze. Ce face un soţ gelos când îşi vede soţia făcând cu cineva dragoste pe masa din bucătărie?


În fine, văzând că din partea mea nu vor urma explicaţii, este nevoit să accepte realitatea. Faţa i se crispează, pare că îşi reţine cu greu lacrimile. Devenit brusc gârbov, se apropie de masă şi se lasă greu pe un scaun în faţa mea. Îşi scoate cu degetele tremurânde o ţigară din pachet şi îl aruncă pe masă. Mă invită cu un gest să servesc şi eu. Îşi aprinde ţigara şi începe să o fumeze nervos, cu fumuri lungi, avide. Ce trebuie să fac în aşa o situaţie? Ambii păstrăm tăcerea. Îi studiez atent chipul, încercând să ghicesc la ce se gândeşte. El evită să mă privească.


Apoi îşi scoate pistolul şi trage în mine. Mă nimereşte în piept. Lovitura mă aruncă cu tot cu scaun în peretele ce se află doar la câţiva centimetri în spate.


Continui să-l privesc. Într-un târziu, îmi iau şi eu o ţigară. Până acum nu am mai fumat, însă îmi pare că un om ar trebui să înceapă să fumeze anume într-o astfel de situaţie. Fumăm, studiindu-ne reciproc. Liniştea este absolută. Încerc să par liniştit, însă simt că nu mai am mult până a intra în panică. Ce trebuie să fac?


Simplificând la maxim, am două opţiuni – plec sau trag în el. Însă am venit pentru a rămâne. În fine, scot pistolul şi trag. Îl lovesc din plin. Pentru a nu se răsturna împreună cu scaunul, se apucă de masă, iar eu susţin masa ca să nu se răstoarne şi ea.


Continuăm să fumăm ţigară după ţigară. Camera se umple cu fum. Fiecare îşi ţine în mâna dreaptă pistolul. Peste un timp el iarăşi trage şi iarăşi sunt aruncat în perete. Mai târziu trag eu şi din nou trebuie să prind masa ca să nu se răstoarne.


Ţigările se termină şi scot un pachet nou din Rezerva Intangibilă. Totuşi, ce e de făcut? Fumul devine tot mai des, deja nu-i mai disting faţa. Văd doar o umbră vagă. Însă ştiu că el e acolo, fumând ţigară după ţigară, cu ochii aţintiţi asupra umbrei vagi care sunt eu. Iar la intervale egale de timp el trage în direcţia mea.


E un cerc vicios. Noi nu cunoaştem soluţia. Aşa şi vom rămâne aici, trăgând unul în altul şi încercând să rezolvăm principala problemă pentru noi, androizii rămaşi – cum ar fi gândit un om? Vom sta aşa, fumând ţigară după ţigară, până când contururile noastre umane se vor pierde în fumul ce tot se va îndesi, şi vor rămâne doar gloanţele ce vin de nicăieri, urmate de loviturile de perete, şi gloanţele ce se duc în nicăieri, urmate de smunciturile mesei.


Şi va mai rămâne eterna întrebare – cum gândeşte un om?


14.09.’98 – 22.09.’98


4 comentarii:

  1. Hm... Simt ca oamenii, dar nu gindesc ca oamenii? Mi se parea ca androizii sint un fel de oameni foarte rationali si lipsiti de orice emotii. Sau personajele pur si simplu incearca sa interpreteze rolul de oameni?

    olika.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ăăă... cum să-ţi spun. În spatele acestui mic text este o lume întreagă, care, din anumite motive, nu a fost descrisă prea amplu de autor ;) . Dar unele lucruri pot fi intuite sau gândite, reieşind din povestire.
    Deci, din câte se pare, a fost un război mondial, după care omenirea nu a supravieţuit. Protagoniştii sunt roboţi-androizi, adica maşini identice la exterior oamenilor. Mai mult ca sigur, roboţii respectivi au fost creţi în scopuri militare, mai degrabă pentru cercetare şi spionaj. E şi normal că la programarea lor accentul a fost pus pe capacitatea de a înţelege şi, în special, de a imita reacţiile şi gândurile umane.
    După război, când pe Pământ au rămas doar 12 androizi, nu a mai avut cine să-i dezactiveze sau să-i reprogrameze, şi aşa a şi rămas scopul lor principal să înţeleagă şi să imite oamenii.
    Nu ştiu pentru ce perioadă nedefinită vor rămâne câteva case pe tot Pământul, în care o mână de roboţi va continua să imite o fărâmă din civilizaţia şi viaţa noastre... Cam asta e aceea ce a rămas în afara textului propriu-zis.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi-ar fi mila de ei, pentru ca sint nemuritori. Si pentru ca nu stiu ca oamenii obisnuiti nu in toate situatiile pot GINDI, cu atit mai putin intr-o astfel de situatie. Si pentru ca nu mai au pe cine sa inteleaga si sa imite.
    Dar mi se pare totusi ca i-ai facut prea "umani". Cel putin pe protagonist, in pasajul in care se descrie intoarcerea lui. Aici el imita nu doar reactiile si gindurile, ci si sentimentele umane mai complexe. Sau el nu face decit sa expuna detasat esenta unor emotii care nu l-au tulburat niciodata? (ceea ce ar fi fost logic, din momentul in care au fost programati pentru cercetare si spionaj) Prea putin s-a pus accentul pe faptul ca sint androizi.

    E straniu ca nu simt tragism in cele descrise, ci mai degraba o constatare a unei realitati deterministe, obositoare. Protagonistul a reusit sa insuseasca o parere despre lumea in care traieste?

    olika.

    RăspundețiȘtergere
  4. Referitor la capacitatea de a gândi a unei maşini vs capacitatea de a imita, despre asta s-au spus şi s-au scris o mulţime de lucruri. Cea mai renumită referinţă la această temă este testul raţionalităţii unei maşini propus de Turing. El spunea că dacă, purtând corespondentă cu un om şi cu o maşină în limba naturală, nu va putea deosebi cine-i maşina, atunci va accepta să o considere raţională. Desigur, aceasta a fost o mare provocare pentru programatori, şi există o mulţime de programe pe această temă. Unele sunt chiar elementare (pe torrenturi am văzut de câteva ori progrămuţe cu bot-i care pot menţine o discuţie simplă), până la sisteme-expert extrasofisticate, cu baze informaţionale şi dicţionare enorme, cu care chair poţi avea surprize mari când discuţi...
    Te asigur, că dacă vei întreba un programator, dacă este posibilă inteligenţa artificială, va spune că nu, tot ce vezi este doar talentul creatorului programului de imitare. Dar tot aşa poţi să spui că şi raţiunea umană este doar talentul părinţilor şi a profesorilor, şi vei avea într-o oarecare măsură dreptate. Problema cu imitarea comportamentului raţional e în aceea că dacă imitarea este impecabilă, atunci chiar nu eşti întreptăţit să faci vre-o deosebire între ele - dacă cineva sau ceva răspunde şi se comportă ca un intelect, îl tratezi ca atare.
    Androizii mei, fiind creaţi pentru a semăna cu oamenii, desigur vor imita şi sentimentele. Cum asta arată? Procedura de analiză a situaţiei transmite rezultatul analizei descompus pe variabile situationale procedurii comportamentale, care decide cum trebuie de comportat în aşa situaţie, ce de făcut şi ce de simţit. Procedura de imitare a sentimentelor, în funcţie de rezultat, va asigura încruntarea frunţii, dilatarea nărilor, umezirea ochilor, tremuratul mânilor şi alte chestii care semnifica exteriorizarea sentimentelor.
    Unele sugestii despre aceea că nu totul e în regulă în text sunt: "deşi am ajutat chiar eu la clădirea ei, înţeleg că priveliştea trebuie să mă impresioneze" sau "Ce trebuie să fac în aşa o situaţie?". Intenţionat nu am fost mai explicit referitor la androizi, o frază este suficientă, exact tipul cela de fraze care răstoarnă toată povestirea.
    Cât despre aceea că oamenii nu în toate situaţiile pot gândi, ai ochit exact principala idee a povestirii, aceea că în spatele raţiunii noastre şi a tuturor clişeelor comportamentale, sunt multe chestii care "nu sunt gândite" şi nu pot fi algoritmizate.

    RăspundețiȘtergere